Mănunchiul sărbătorilor dedicate Naşterii Domnului Hristos, care fac trecerea dintre ani, se încheie cu praznicul creştin al Botezului lui Iisus Hristos (Bobotează), urmat de Soborul Sfântului Ioan, cel care L-a botezat pe Fiul Cel Ceresc.
De Bobotează, locuitorii din Mehedinţi ‘păzeau’ fântânile, organizând o petrecere cu mâncare, băutură şi muzică.
Este perioada în care preoţii sfinţesc casele şi anunţă Teofania, prin troparul ‘În Iordan, botezându-Te Tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie!’.
”Dacă Boboteaza este sărbătoarea şi ştim că este respectată, foarte important este Ajunul Bobotezei, când credincioşii păstrează cu desăvârşire postul, chiar postul negru, cu ajunare până ce vor primi Agheasma Mare, curăţenia trupească şi sufletească, pentru că precede momentul naşterii spirituale a Lui Iisus”, a declarat, pentru AGERPRES, muzeograful Florentina Pleniceanu de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin.
Potrivit acesteia, ”în multe sate, preotul este primit cu o lumânare aprinsă de către bărbatul cel mai în vârstă al casei, fetele nemăritate stau aproape ca să primească busuioc din stebla pe care o are preotul, cunoscută fiind credinţa în puterea miraculoasă de a arăta în vis chipul celui care avea să le devină soţ”.
”Una dintre credinţele din satele noastre este aceea că cel din urmă la care va veni preotul cu Botezul nu va trăi în acel an, de aceea, spre a nu-şi supăra enoriaşii, preoţii schimbă an de an rândul gospodăriilor colindate, încheind la o casă părăsită’, spune Florentina Pleniceanu.
Muzeograful Chirilă Enescu, din cadrul aceluiaşi muzeu mehedinţean, povesteşte, pentru AGERPRES, că
demult era obiceiul să meargă în Iordănit, în sudul judeţului, copiii, băieţii de obicei, cu un cauc (vas din aramă) în care înmuiau mănunchi de busuioc pentru a stropi spaţiul în care erau primiţi şi pe cei care îi primeau în case, unde interpretau ce ştiau din cântările bisericeşti.
‘Tot în satele din sudul judeţului, cândva, ‘se păzeau’ fântânile din drum, pentru că se doreau curate, purificate de apa de la Bobotează, vecinii fântânilor de pe uliţe le împodobeau cu brad, hârtie colorată, lângă fântâni începea o adevărată petrecere cu mâncare, băutură şi muzică, ceea ce se chema ‘păzit’. Petrecerea era felul vigilent al celor care foloseau apa acestor fântâni de a le proteja de unele gesturi răutăcioase ale altor locuitori din alte zone ale satului de a spurca în vreun fel apa (în satele de la graniţa cu Doljul), dar acest obicei a dispărut azi. Astăzi, acest Iordănit este trecut în fondul pasiv, ca obicei activ, pentru că este practicat de biserică la sfinţirea apelor curgătoare din localităţi, obicei care implică întreaga comunitate sau cel puţin pe participanţii la slujbă. Într-o procesiune cu o notă de solemnitate extraordinară, preoţii cu veşminte alese, urmaţi de cei care poartă steagurile bisericeşti şi icoanele şi de toţi doritorii, pornesc spre locul în care vor binecuvânta apele curgătoare, în care cufundă crucea (în apele mici, de exemplu în râul Ponoarele din comuna Ponoarele). În localităţile de la Dunăre, crucea este aruncată în apele fluviului şi recuperată de cei mai curajoşi’, spune Chirilă Enescu.
Oamenii încă mai cred, aici, că apa şi crucea înseamnă drumul spre mântuire, iar înmuierea crucii în apă ajută la purificarea şi curăţarea acesteia de diavolii care sălăşluiesc în adâncuri.
