Reper al copilăriei, Crăciunul rămâne cea mai îndrăgită sărbătoare, fiind perioada anului cea mai bogată în tradiţii şi obiceiuri.
Florentina Pleniceanu, muzeograf la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin, a declarat, pentru AGERPRES, că cea mai importantă perioadă a sărbătorilor de iarnă, pentru zona mehedinţeană, este cea a celor 12 zile cuprinse între Ajunul Naşterii Domnului şi Sfântul Ioan.
‘Sub-zona Plaiul Groşanilor este poate cea mai conservatoare şi păstrătoare a tradiţiilor, fiind marcată de lumea de poveste, iar cei din celelalte părţi, Valea Motrului, Clisura Dunării, din centru şi din sudul judeţului, privesc ca la un spectacol. De bază rămân cele 12 zile, dintre Ajunul Crăciunului până la Sfântul Ioan, care reprezintă o reducţie a celor 12 luni ale anului şi fiecare zi are câte o semnificaţie diferită de la sat la sat. Aceste 12 zile sunt pregătite de la Sfântul Andrei, prin actele de divinaţie, când punem în apă crenguţe de măr şi semănăm grâu. Sunt activate valenţele usturoiului, ca pavăză împotriva oricărui timp de rău, se freacă pragurile grajdurilor, uşile. Prima sărbătoare care începe cu pregătirea sărbătorilor de iarnă este la Sfântul Nicolae, cel care aduce dulciuri. Aşa îl ştim noi, astăzi, dar bătrânii din sate mai ştiu că este Sfântul care nu îngăduia abateri de la reguli, singurul dar fiind nuiaua în stare naturală, menită să atragă atenţia că nu sunt permise abateri de la reguli’, a povestit Florentina Pleniceanu.
Muzeografa spune că în răstimpul celor 12 zile de sărbătoare sunt trei momente majore de certificare a Mântuitorului, şi anume Naşterea, Tăierea împrejur a Pruncului Sfânt, asociată jertfei (Anul Nou), şi Boboteaza, fiecăreia dintre acestea dedicându-i-se obiceiuri specifice.
O zi deosebită rămâne Ignatul, când se degustă preparatele la pomana porcului, un gest mai puţin creştinesc, dacă se ţine cont că este o perioadă de post.
‘În ziua de Sfântul Nicolae se dezlega colindatul, se formau cetele de colindători, se adunau în fiecare seară, uneori chiar şi mâncau şi dormeau în aceeaşi casă. În acest interval este cuprinsă ziua de Ignat, când se sacrifică porcii, asociată cu pomana porcului. Cred că doar preoţii mai pot veni cu o explicaţie credibilă în faţa omului modern, pentru că ştim că la această pomană a porcului, devenită azi o sărbătoare în toate satele, în societatea tradiţională nimeni nu ar fi încălcat normele postului. Ceea ce noi azi înţelegem ca o friptură şi jumări din ziua de Ignat, cândva era ceea ce primeau colindătorii, bucate din carne de porc, ceea ce primea preotul care venea cu icoana şi toate acestea se consumau la Crăciun sau la masa care încheia colindatul”, spune muzeograful.
În Ajunul Crăciunului, adaugă ea, mai întâlnim şi azi un adevărat spectacol în anumite sate, mai ales în nordul judeţului.
”Totul începe la biserică, unde sunt sfinţiţi colacii care se mai numesc colindeţi sau piţărăi, în alte locuri se porneşte din mijlocul satului, unde se aprinde un foc mare, pentru că ştim că, la fel ca şi la Paşti, sărbătoarea Naşterii Domnului este una a luminii. În vatră, în noaptea de ajun, butucul rămâne aprins, fiind Pruncul dătător de lumină. Acolo unde se colindă, colindătorii spun ‘aprinde focul în vatră, aprinde o lumânare şi o pune între icoane, că vin colindătorii’. În unele sate este încă vie credinţa că întreaga comunitate trebuie să participe la piţărăi. Sunt oameni care nu petrec Crăciunul în sat, dar vin în sat doar pentru colindat. Este obiceiul de a primi colăcelul, piţărăii şi, pentru colindă, băţul din alun”, arată aceasta.
În sub-zona centrală, pe Valea Coşuştei şi pe Valea Motrului, încă mai apar stelarii la colindat, continuă ea, ”dar cred că mersul cu Steaua va rămâne doar în amintirea adulţilor de azi, în patru-cinci ani”.
”Cel mai cunoscut obicei, din Ajun până după Anul Nou, este mersul cu Capra, cu strigături, dansuri frenetice susţinute de bătutul din tobe. În sudul judeţului, sărbătorile de iarnă s-au redus mult la nivelul familiei. Repondenţii noştri nu mai ştiu că Faţa Lui Hristos este colacul dat în colindat sau că merele sunt primele daruri aduse Pruncului sau că miezul nucii înseamnă crucea. Aici, poate mai mult decât în celelalte zone mehedinţene, oamenii ţin foarte mult la cealaltă parte a neamului, se îngrijesc de pomeniri şi de ofrande’, detaliază Florentina Pleniceanu.
Bradul este prezent şi aici, în biserici, de Crăciun, iar bătrânii locului povestesc că împodobirea caselor cu brad se făcea cu crengi de cetină sau creanga oricărui alt pom pe care îl ornau cu floricele de porumb înşirate pe o sfoară sau cu boabe de fasole înmuiate şi înşirate pe o sfoară, fâşii de hârtie colorată împletită în lanţ cu care înfrumuseţau sticla lămpii în ziua de Crăciun.
‘Boboteaza este văzută ca o sărbătoare foarte puternică, în care se remarcă aruncarea crucii în Dunăre şi recuperarea de către un om curajos. Oamenii ştiu că crucea şi apa sunt drumul spre mântuire, care duce la Răstignire şi apoi la Înviere. Se creează şi o cale de comunicare între om şi Dumnezeu. Preotul sfinţeşte casele cu apa proaspăt sfinţită de Bobotează cu busuiocul. Gesturile de sărbători au rămas, dar sensurile lor nu mai sunt cunoscute în prea multe locuri. Simţim, totuşi, că oamenii respectă timpul şi spaţiul sacru şi putem vorbi frumos despre legătura din casa omului şi casa Domnului la Crăciun şi Bobotează’, spune muzeografa.
Florentina Pleniceanu îşi aminteşte de fascinaţia colindatului, care în Mehedinţi nu se cântă, ci se strigă, iar răsplata erau colaci făcuţi în casă şi merele din coşul cu care gazda aştepta colindătorii în poartă.
‘O poveste prezentată de preotul Negrescu din Ieşelniţa spune că drumul la colindat îl dădea preotul. Niciun adult, niciun copil nu pleca înainte să fi trecut preotul cu icoana, dar până şi copiii din aceste sate ştiu că te duci la colindat doar în Ajun, după prânz sau spre seară. Întotdeauna, bănăţenii din Mehedinţi au fost mai aplecaţi spre biserică, după ce am verificat eu prin cercetări pe care le-am făcut în satele bănăţene Fizeş şi Berzovia şi am văzut că preotul este, încă, unul din personajele triadei preot-dascăl-primar, care cândva însemnau mult pentru sat. La noi, doar în Clisura Dunării mai vedem că Biserica mai are un cuvânt de spus în comunitate. În Ajun, pregătirile începeau la vreme diferită în fiecare sat, la mijitul zorilor, în altele după prânz, în altele, în nord, când se întunecă, pentru a avea efect acel foc mare care se face în mijlocul satului. De Crăciun sunt cele mai frumoase tradiţii, se vorbeşte despre Prunc, despre colindat, lumea este mai bună, indiferent ce se întâmplă pe parcursul vieţii, îţi aduci aminte de Crăciunul copilăriei’, menţionează muzeografa.
Şi pentru că nu se poate trece prin pregătirile de Crăciun fără a vorbi despre tradiţiile culinare, Florentina Pleniceanu ne povesteşte că la pomana porcului se prăjeşte carne, dar se prăjesc şi murături asortate, în ulei, şi se condimentează cu usturoi.
‘O bătrână dintr-un sat mehedinţean mi-a spus că nu se abate nici acum de la ceea ce a însemnat pentru ea pregătirea de Crăciun. Se face pomana porcului pentru cel care vine şi sacrifică animalul, pentru tinerii familiei, dar se face mâncare de prune, care în Plaiul Groşani se afumă acasă. În cămara oricărui gospodar găseşti prune uscate şi afumate şi se face această mâncare, un rântaş din făină. Se prăjeşte puţină făină în ulei, se adaugă apă în care se pun prunele spălate şi hidratate cu câteva ore înainte şi au nevoie de foarte puţină fierbere şi se îngroaşă cu făină. În Şişeşti, pe Valea Coşuştei, am fost la o pomană a porcului, iar gazda a pregătit mâncare de post din varză călită în ulei, pusă cu ardei iute în cuptor. Se mai servesc şi murături prăjite în ulei şi se pun apoi într-un castron în care se pune foarte mult usturoi zdrobit. Sunt foarte frumoase şi gustoase. Acestea se pot pune peste o felie de sfeclă roşie sau ţelină prăjite, peste care se pune apoi usturoi zdrobit. Un ardei special, care seamănă cu kapia, se amestecă cu gogonele, cu felii de ţelină, morcovi, de sfeclă roşie şi se obţin nişte murături ţărăneşti formidabile. La pomana porcului şi în post se mănâncă murături prăjite. În unele locuri, murăturile nu se prăjesc în ulei, ci pe o plită, fără nicio îmbunătăţire a mâncării’, mai spune Florentina Pleniceanu.
