După un an de război, Rusia nu a atins niciunul dintre obiectivele pe care Vladimir Putin le fixa în discursul din 24 februarie 2022, dar încheierea acestui război depinde din ce în ce mai clar de situaţia militară, afirmă politologul Cristian Pîrvulescu.
‘După un an de război, Rusia nu a atins niciunul dintre obiectivele pe care Vladimir Putin le fixa în discursul din 24 februarie. Dar, până acum, niciuna din părţi nu a reuşit să se impună categoric în faţa celeilalte, iar încheierea acestui război depinde din ce în ce mai clar de situaţia militară. Doar după ce operaţiunile militare se vor fi încheiat, va fi loc pentru negocieri. Depinde însă de pe ce poziţie se vor face aceste negocieri. De fapt, sunt trei situaţii posibile: 1 – Rusia învinge; 2 – Ucraina învinge; 3 – nici una din părţi nu reuşeşte să se impună. Iar această a treia situaţie poate duce fie la un armistiţiu pe poziţiile pe care se va afla fiecare parte la momentul deciziei, fie la o pace care să confirme situaţia existentă de pe front. A treia soluţie este, cel puţin astăzi, inacceptabilă pentru oricare din părţi’, a declarat, pentru AGERPRES, Cristian Pârvulescu.
El a spus însă că, pe de altă parte, în acest moment, pare ‘improbabil’ ca Rusia să învingă, dar nici Ucraina nu pare a fi suficient de puternică pentru a se impune pe teatrul de luptă.
‘Dar, chiar dacă Ucraina ar reuşi să recupereze toate teritoriile ocupate după 2014, inclusiv Crimeea, Rusia tot nu ar fi învinsă. S-ar putea însă ca regimul Putin, care este unul personal, să fie grav compromis. Iar căderea sa ar putea antrena prăbuşirea Rusiei. Pentru că Rusia nu este un stat, cel puţin în sens instituţional. Forma primitivă de organizare a puterii ca putere personală reprezintă cel mai mare risc pentru Rusia în lunile şi anii ce vin. Ceea ce nu va fi cazul cu Ucraina. Însă, chiar până când una din părţi va reuşi să se impună militar, armele vor continua să vorbească. Iar dacă Ucraina va obţine armele pe care le cere cu atâta convingere şi insistenţă, ar putea fi în poziţia de a impune condiţiile păcii. Dar, câtă vreme Rusia va rămâne în graniţele actuale, cu metehnele sale seculare, cu imperialismul său militarist, pericolul ca războiul să reînceapă în orice moment va fi permanent’, a opinat Pârvulescu.
Potrivit analistului politic, după insuccesul ofensivei împotriva Kievului din 24 – 25 februarie 2022, când trupele aeropurtate ruse au fost învinse în luptele de la Aeroportul Gosumel, şansele ruşilor de a ocupa Kievul par infime, reluarea ofensivei ruse şi preluarea iniţiativei în mai multe puncte, în special în Donbas, fiind însă o realitate.
‘Superioritatea în oameni şi tehnică de luptă îşi spune cuvântul, chiar dacă moralul trupelor ruse pare foarte scăzut. Operaţiunile ofensive au început de două săptămâni şi deja punctul culminant pare să fie atins. Se calculează că Rusia trage cam 20.000 de obuze pe zi în Donbas faţă de cele 6.000 – 8.000 de obuze trase de ucraineni. În vara anului trecut însă ruşii trăgeau 50.000 de obuze pe zi, deci puterea de foc pare să fi scăzut faţă de acum o jumătate de an. Sau muniţia s-a cam terminat, sau linia principală de atac nu a fost încă devoalată şi muniţia şi forţele sunt păstrate pentru momentul decisiv. Pe de altă parte, concentrarea de aviaţie de la graniţa Rusiei cu Ucraina anunţă, de asemenea, un probabil atac concertat. Dar ucrainenii au linii de apărare succesive în Donbas, care le-au permis să reziste un an şi au moralul ridicat. După un an, dacă observăm harta ofensivei ruseşti iniţiale, din februarie 2022, vedem cum ocupanţii ruşi au fost forţaţi să se retragă din jumătate din teritoriile ocupate, pentru că nu le puteau nici controla, nici apăra, nici administra. Au fost obligaţi să se concentreze asupra Donbas-ului şi regiunilor din sud, unde războiul durează din 2014’, a explicat Pîrvulescu.
Politologul consideră că preşedintele Zelenski l-a ‘surclasat’ categoric pe Vladimir Putin la capitolul comunicare, fiind unul din factorii importanţi în mobilizarea şi motivarea rezistenţei ucrainene.
‘Pentru propaganda Kremlinului şi coloana ei a cincea, inclusiv în România, Zelenski este un personaj detestat tocmai pentru că a reuşit incredibilul: să dovedească cât de mic este Putin şi cât de nepregătită este armata rusă. Sunt motive pentru care unii l-ar vrea dispărut. Aşa că, în privinţa asasinării preşedintelui Zelenski, riscul există, dar rămâne mic’, a spus Cristian Pârvulescu.
Pentru România, afirmă analistul politic, nu există riscuri de securitate ‘iminent’, ţara noastră fiind membră NATO, trupele Alianţei aflându-se pe teritoriul ţării, România fiind şi membră a UE (care, în articolul 42.7 al Tratatului Uniunii Europene conţine clauza apărării mutuale, care reproduce articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord). ‘Însă în România războiul hibrid a permis Rusiei să îşi apropie – cu ajutorul coloanei a cincea – o bună parte a populaţiei. De fapt, în România rezilienţa democratică rămâne încă de demonstrat’, a punctat politologul.
Pârvulescu este de părere că, dacă România a preferat discreţia în privinţa ajutorului dat Ucrainei, asta nu înseamnă că nu a jucat un rol crucial în condiţii geostrategice dificile.
‘În momente cheie ale războiului ruso-ucrainean, aportul său a fost crucial. Iar pe latura sudică a Flancului Estic, ofensiva rusească din primăvara anului 2022, care viza ocuparea sudului Ucrainei şi crearea Noii Rusii, a arătat cât de nerealiste au fost strategiile de înarmare şi asigurare cu prioritate a Flancului nord-estic. Pentru Rusia, direcţia de înaintare a fost, de la Petru cel Mare încoace, spre Balcani’, a reamintit profesorul Cristian Pîrvulescu.
Referindu-se la Republica Moldova, el afirmă că ‘Rusia lui Putin nu este astăzi în măsură să atace Moldova, dar poate în schimb să o destabilizeze, în Moldova Rusia încercând şi reuşind parţial să întoarcă populaţia împotriva guvernului’.
El a subliniat că sprijinul occidental pentru Republica Moldova, mobilizat de preşedintele Maia Sandu, a fost crucial pentru depăşirea iernii.
‘Întâlnirea cu Joe Biden la Varşovia pe 21 februarie şi declaraţiile preşedintelui american au avut rolul de a demonstra sprijinul puternic al SUA pentru orientarea pro-occidentală a Moldovei. Dar, dacă Occidentul o susţine, populaţia moldovenească este mult mai puţin satisfăcută. În cea mai săracă ţară din Europa, problema costului vieţii poate oricând fi speculată de forţe politice ostile, dând coloanei a cincea moscovite posibilitatea de a interveni. Când a prezentat demisia guvernului său, pe 10 februarie, Natalia Gavriliţa declara că Republica Moldova intră într-o nouă fază, în care prioritatea va fi securitatea. Iar noul Guvern Recean pare mai decis decât Guvernul Gavriliţă să acţioneze decisiv în vederea anihilării încercărilor de destabilizare, dar situaţia este foarte complicată, în special Transnistria, Găgăuzia sau în raionul Bălţi’, a argumentat Pîrvulescu.
Politologul consideră că, în condiţiile anulării decretului din 2012 privind recunoaşterea integrităţii Republicii Moldova şi a ameninţărilor repetate la adresa acestui stat, este nevoie de o politică activă de sprijin pentru ca scenariul ucrainean să nu se repete.
‘Până acum, Maia Sandu a reuşit să obţină sprijinul necesar de la Uniunea Europeană, România şi SUA, dar ceea ce este mai greu abia începe’, punctat Cristian Pîrvulescu.
Profesorul Pîrvulescu spune că abordarea consecinţelor morale ale ‘intervenţiei militare criminale’ a succesoarei armatei roşii în Ucraina după 24 februarie este obligatorie.
‘Ideologic, din perspectiva naţionalismului şi ortodoxismului ruseşti, teza denazificării şi a apărării ‘lumii ruse’ poate părea credibilă. Acţiunea Rusiei putiniste pare coerentă cu vechile elemente propagandistice şi ideologice ţariste şi în continuarea sovietismului. Pentru ‘homo sovieticus’ acţiunea criminală a Rusiei în Ucraina poate părea justificată. Dar coerenţa nu înseamnă că e şi adevărată. Şi pentru a stabili adevărul este necesar să fie examinate faptele. Iar faptele sunt clare: Rusia a atacat Ucraina neprovocată, mai întâi printr-un război proxi încă din 2014, iar apoi, din 24 februarie 2022, prin implicare directă. Pentru a zdrobi rezistenţa ucraineană, soldaţii ruşii au fost instruiţi să ucidă, tortureze şi violeze. Abordarea consecinţelor morale ale acestei intervenţii militare criminale a succesoarei armatei roşii în Ucraina după 24 februarie este obligatorie. Altfel, orice agresor va considera că poate săvârşi crime de război şi împotriva umanităţii fără să fie pedepsit’, a subliniat politologul.
El a arătat că declaraţiile vicepreşedintelui american Kamala Harris şi mai ales cele ale preşedintelui SUA Joe Biden la Varşovia sunt ‘esenţiale’ în determinarea unui nou curs privind tragerea la răspundere juridică a celor care au ‘ordonat’ sau ‘executat’ crime împotriva umanităţii.
‘Celor care au, eventual, scrupule morale, dar şi soldaţilor şi ofiţerilor care se ştiu vinovaţi – ‘luptătorilor, voluntarilor şi patrioţilor’ – Vladimir Putin le-a transmis în discursul său privind starea naţiunii din 21 februarie mulţumirile sale şi recunoştinţa poporului rus. De aceea, declaraţiile Kamalei Harris la Conferinţa de Securitate de la Munchen şi mai ales cele ale preşedintelui Joe Biden la Varşovia sunt esenţiale în determinarea unui nou curs privind tragerea la răspundere juridică, în numele drepturilor omului, a celor care au ordonat sau executat crime împotriva umanităţii. Odată ce SUA se acordă cu aliaţii în această privinţă, un nou pas în direcţia instituirii unor instanţe care să judece aceste crime trebuie făcut. Este însă esenţial să se treacă de la vorbe la fapte. Există probe irefutabile privind crimele de război ale ruşilor. Iar când aceste crime se dovedesc sistematice, ele dau seama despre o doctrină a terorii care justifică crima, tortura şi violul ca arme de luptă. În aceste condiţii, crimele de război se transformă în crime împotriva umanităţii’, a precizat politologul.
Cristian Pârvulescu a arătat că, de vreme ce ‘probele privind crimele există, aceste instanţe ar putea fi deja proiectate pentru a putea fi puse în funcţiune’, acestea neputând însă deveni efective decât după ce armele vor fi tăcut.
‘Tribunalul de la Nurnberg, cel la care ne gândim mai întâi când vorbim despre astfel de instanţe, a acţionat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, dar a început să fie construit conceptul încă din ianuarie 1942 când a fost publicată Declaraţia privind pedepsirea crimelor de război (cunoscută ca Declaraţia de la Palatul Saint James sau Declaraţia de la Londra). Acum, când probele privind crimele există, aceste instanţe ar putea fi deja proiectate pentru a putea fi puse în funcţiune. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul genocidului din Rwanda şi crimelor din fosta Iugoslavie. Pentru ca o asemenea decizie să fie luată, nu doar declamată retoric la ocazii solemne sau în interviuri, este nevoie de o presiune constantă a societăţii civile internaţionale şi a opiniei publice. Istoria dovedeşte că se pot găsi soluţii. De ce nu, s-ar putea pleca chiar de la tezele juristului sovietic Aron Trainin, care, cu teoria crimelor împotriva păcii, a oferit o bază teoretică Tribunalului de la Nurnberg. Poate că nu imediat, dar aceste instanţe vor fi instituite şi, poate, de data aceasta vor căpăta un real caracter universal. Ele însă nu pot deveni efective decât după ce armele vor fi tăcut. Până atunci însă va mai trece ceva timp’, a explicat Pârvulescu.
Întrebat în ce condiţii se poate vorbi despre un armistiţiu, dacă pacea nu se întrevede, din păcate, în viitorul apropiat, politologul a reiterat că ‘soluţia acestui război va fi în primul rând militară’.
‘Un armistiţiu, cel despre care vorbeam ca o a treia posibilitate de încheiere a războiului – care ar presupune reluarea, într-un fel, a scenariului din 1953 de tip coreean – ar însemna îngheţarea ostilităţilor. Or, acest lucru ar fi mai degrabă în favoarea Rusiei. Dar o asemenea ipoteză nu este astăzi luată în considerare nici măcar de Rusia, care îşi urmăreşte în continuare obiectivele enunţate de Putin în 24 februarie 2022. Oricum, un armistiţiu de acest tip nu ar putea oferi o bază solidă pentru negocieri şi o eventuală conferinţă de pace. Doar după ce faza militară a războiului se va fi încheiat va fi loc pentru negocieri. Depinde însă de pe ce poziţie de forţă vor face beligeranţii aceste negocieri’, a declarat profesorul Cristian Pîrvulescu.
