Uzina „Chimica” Mărăşeşti a supravieţuit bombardamentelor din cele două războaie mondiale, 1914-1919 şi 1939-1945, dar nu a mai putut fi salvată de guvernanţii care au preluat puterea după 1989, scrie adevarul.ro.
„În renumitul orăşel erou de odinioară, Mărăşeşti, s-a aflat până acum două decenii vestita Fabrică Chimică Mărăşeşti, cu o linie de garaj care-i permitea să încarce şi să descarce toate produsele fabricate precum şi înmagazinarea materiilor prime, relatează Adevarul.
Construcţia fabricii a început în anul 1899, sub primul ei director Iosef Hertz, în colaborare cu Firma Zalatmaer Schwefelchies Industrie Act Gesellschaft din Buda Pesta, iar actul constitutiv al Fabricii de Produse Chimice Mărăşeşti a fost semnat la 17 decembrie 1901.
Ulterior la capitalul ei au contribuit şi alte societăţi, chiar şi Banca Comercială Română. De fapt totul a plecat de la cunoscutul latifundiar Ulisse J. Negropontes, socrul generalului Eremia Grigorescu, care a decis să arendeze 12 hectare din moşia sa, în 1899, pe 96 de ani, până la nivelul anului 1995, pentru suma de 1.200 lei pe an, adică în nişte condiţii mai mult decât favorabile, cu promisiunea că firma va ridica în maxim un an şi jumătate fabrica, ceea ce s-a şi întâmplat.
Văzând seriozitatea afaceriştilor, moşierul a decis să vândă cele 12 hectare în 1902, tocmai să nu aibă nici o reţinere şi a învesti cât mai bine în afacerea lor.
„În timpul Primului Război Mondial, ca toate întreprinderile din regiunile unde au fost lupte, fabrica a fost afectată de atacurile provocate de armatele de ocupaţie. Datorită acestui fapt, fabrica a avut de suportat pierderi considerabile, încât după război a trebuit o refacere generală. S-au comandat din nou majoritatea maşinilor şi s-a renovat clădirea după ultimele cerinţe ale tehnicei moderne. Era scutită de orice fel de impozit către stat, judeţ sau comună. Fabrica producea la început numai clei de faină de oase şi de coarne, întrebuinţat pentru îngrăşăminte agricole, negru animal, gelatină comestibilă şi industrială, superfosfat. Societatea producea şi distribuia curent locuitorilor din Mărăşeşti şi Spitalului din localitate. Ca organ superior de conducere era Direcţiunea compusă dintr-un director şi un subdirector” potrivit istoricului Florin Dârdală, de la Arhivele Naţionale-Filiala Vrancea.
Clădirile care compuneau fabrica erau următoarele: localul administraţiei compus din cabinetul directorului, cabinetul subdirectorului, cabinetul corespondentului, dactilografului magazionerului şi contabilului Tot în acest local erau şi două camere ce serveau ca laboratoare chimice. Urma casa cazanelor unde se aflau mai multă recipiente mari cu vapori, care serveau pe de o parte ca forţa motrică iar pe de altă parte produceau vapori necesari pentru extragerea grăsimii din oase. Există şi casa maşinilor unde erau mai multe utilaje de aburi de mărimi fantastice, precum şi turbine cu aburi. Nu trebuie uitată nici instalaţia electrică care pornea întreaga fabrica şi ajungea la locuitorii din Mărăşeşti, la un preţ convenabil ambelor părţi. Pe lângă toate aceste fabrica mai avea încăperi pentru împachetare şi depozitarea produselor.
În 1923 fabrica a produs 100 de vagoane de clei, 30 de vagoane grăsime , 40 de vagoane negru animal (n.a. cărbune extras din substanţe organice) 300 de vagoane îngrăşăminte chimice, avea un capital de 20.000.000 lei şi 300 de lucrători.
Produsele fabricii ajungeau până în Statele Unite ale Americii, în 1937 plecând către această destinaţie peste 300 de tone faină de oase. Fabrica a construit pentru angajaţi, încă din perioada interbelică, o grădiniţă, sală de mese, sală de festivităţi, camera pentru musafiri şi funcţionari, sere de flori. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cu toate condiţiile grele existente, fabrica nu şi-a redus capacităţile de producţie, înregistrând sub directorii Manole Netea şi Habă Aurel progrese apreciabile. După naţionalizarea din 1948 , fabrica a intrat în proprietatea statului şi a beneficiat de o atenţie deosebită din partea regimului comunist.
„În perioada 1968-1979 din totalul sumelor de bani alocate industriei, 12 la sută au fost repartizate doar industriei chimice. Atunci , când director era un anume Cornel Mariş, s-au construit noi capacităţi la Chimică Mărăşeşti, care şi-a diversificat foarte mult producţia, ajungând să fabrice produse unicat în Europa. După anul 2000 fabrica şi-a închis porţile, tranziţia post decembrista reuşind, ceea ce două războaie mondiale şi câteva crize economice vechi n-au putut face şi anume falimentul”, mai spune Florin Dârdală.
După privatizarea din anii ’90, fabrica a ajuns pe mâinile afaceristului local Lucian Avram, care a vândut-o bucată cu bucată la fier vechi.
Fabrica a ajuns o ruină după 1990
„S-a ajuns la falimentarea fabricii din cauza conducerii incompetente. O să spuneţi că aproape toate unităţile colos din ţară au dispărut, nefăcând faţă economiei de piaţă, dar asta era o fabrică unicat. Aici se făcea celebrul spumogen, produs folosit la stingerea incendiilor, atât de apreciat de americani în timpul războiului din Golf. Eram singura fabrică din Sud – Estul Europei care fabricam spumogen şi clei de oase, nu mai spun de cunoscutele chituri şi uleiul de peşte. Aveam desfacere pe piaţă cât nu vă închipuiţi iar cu o conducere pricepută fabrica ar fi rezistat fără probleme şi astăzi”, povesteşte Emilian Braşov, fost şef de plan la Marchim, care a părăsit unitatea în 1992 pentru a se face primar.
Pentru că nu s-a investit intru îndeplinirea criteriilor de mediu, iar investitorul principal nu a mai plătit ratele de privatizare, conform licitaţiei din decembrie 1999 şi contractului din februarie 2000, Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participațiilor Statului a declanşat proceduri legale în instanţă, care s-au finalizat mai târziu s-au terminat cu demolarea controlată a resturilor fostei fabrici Chimica-Marchim Mărăşeşti”, scrie Adevărul.
Articolul Uzina „Chimica” Mărăşeşti a supravieţuit bombardamentelor din cele două războaie mondiale, dar nu şi „democraţiei” actuale apare prima dată în Ecopolitic.
