„„Noi nu mai putem supraviețui! Nu avem cum!”, declara aproape strigînd un cioban care vorbea în numele celorlalți. Este unul dintre cele mai puternice strigăte care vin din mulțime. La fel de puternic ca al lucrătorilor din domeniul Sănătății, cu al celor din Educație sau al celor implicați în producția de energie. Și, dacă stăm bine să ne gîndim, nici polițiștii de la penitenciare nu o duc prea bine, nici agricultorii, nici transportatorii și, bineînțeles, nici pensionarii. Prin toate domeniile și profesiile, prin toate categoriile sociale (mai puțin printre politicieni, printre oamenii serviciilor secrete, printre miniștri și parlamentari) bate un vînt de neîncredere, de nesiguranță și colindă spaimele unei crize pigmentate cu decizii de prostocrați și cu nenumărate măsuri tembele”, scrie, în Cotidianul, Cornel Nistorescu.
„De luni și săptămîni, fermierii din zootehnie, îndeosebi ciobanii, se zbat să fie băgați în seamă de Guvern și de Ministerul Agriculturii. Ei reclamă pierderile provocate de restricțiile și măsurile sanitare în domeniu, întârzierile de plăți pentru despăgubiri și dificultățile cu care se confruntă la vînzare, mai ales în exportul animalelor și al produselor. Cea mai înfloritoare ramură a economiei românești de după 1990, singura cu specific autothton și fără mari subvenții europene, se clatină și este amenințată de un regres periculos. Parcă am asista la o campanie de punere la punct a unui neașteptat mare producător din Europa.
Pe lîngă situația existentă în domeniu, ciobanii și fermierii se plîng de prestația ANSVSA și de faptul că nimeni nu-i bagă în seamă. Îi poartă cu vorba, îi amînă, îi amăgesc în fel și chip. Cel mai tare i-a înfuriat însă faptul că primul-ministru și interimarul de la Ministerul Agriculturii nu îi bagă în seamă. Se feresc sau o scaldă. Și fac asta pentru că n-au soluții, n-au bani și nu știu ce să facă în fața unei revolte ale cărei rădăcini se întind pînă în deciziile Comisiei Europene.
Chiar nu înțeleg de ce guvernanților nu le pasă. Le pute îndeletnicirea? Li se pare primitivă? Nu știu cum să o sprijine? Din 1990, după ce ciobanii din România au mai încercat diverse forme de adaptare la noile realități, mai toți s-au întors la rădăcini. La trecut, la amintirile de familie, la uneltele oieritului, prăfuite prin poduri și cotețe. Și, în cîțiva ani, zonele deluroase și montane din țara noastră s-au umplut de turme, iar piețele orașelor de chioșcuri și magazine cu produse din oierit. Chiar dacă n-or fi toate de mare clasă, oricum nu scîrțîie între dinți precum telemeaua ca de cauciuc de la Kaufland. Poate că numai industria IT ce poate concura dezvoltarea oieritului în România. Dar și It-ul este inegal, în cîteva insule și cu prestații încă departe de cele americane sau chinezești.
De fiecare dată revoltele oierilor și ale crescătorilor de animale se îndreaptă spre Ministerul Agriculturii și organismele cu responsabilități în domeniu. De la Petre Daea încoace, nimeni nu le-a mai deschis o ușă largă și nu li s-a alăturat ca unor adevărați luptători pentru supraviețuire.
Ce se petrece și cum funcționează aceste instituții ale statului destinate coordonării domeniului? Sunt și acolo o droaie de posturi călduțe cu surse de carne și brînză bună? La fel, se trag sforile si în creșterea păsărilor? Unii sunt strînși cu ușa în vreme ce alții beneficiază de subvenții de stat de sute de milioane?
Culmea ironiei! În ciuda domeniilor net diferite, necazurile din lumea ciobanilor seamănă mult cu ale celor din Agricultură și Zootehnie, din Sănătate, din Educație sau din Energie. Și seamănă pentru că au aceleași rădăcini.
Dacă și ciobanii amenință cu protestele în Piața Victoriei și cer „promovarea” urgentă a lui Ilie Bolojan nu mai este loc de nici o îndoială.
Ceva chiar trebuie făcut!”, spune Nistorescu.
Sursa: Ecopolitic.ro
