Petronela Nechita, medic primar la Institutul de Psihiatrie Socola din Iaşi, este de părere că, deşi rănile emoţionale trăite în perioada copilăriei ne împiedică să fim noi înşine, ele fac parte din procesul nostru evolutiv.
Psihiatrul consideră că aceste răni emoţionale devin dominante în cursul existenţei noastre şi sunt reactivate, fie pe rând, fie simultan, în diverse momente şi situaţii legate de interacţiunile cu ceilalţi.
‘Se spune că fiecare dintre noi se naşte cu cinci răni ale sufletului: respingerea, abandonul, umilirea, trădarea şi nedreptatea. Aceste răni se activează în anumite perioade ale copilăriei noastre, mai ales atunci când, ca şi copii, nu primim iubire şi acceptare din partea părinţilor noştri. De fapt, numim ‘răni emoţionale’ acele stări cauzate de evenimente care includ umilirea persistentă, abandonul fizic sau emoţional din partea unui părinte sau abuzul psihic sau sexual. Aceste răni afectează negativ stima noastră de sine şi limitează capacitatea noastră de a rezolva problemele cu care ne confruntăm’, a explicat pentru AGERPRES dr. Petronela Nechita.
Conform acesteia, fiecare rană emoţională nevindecată ascunde o cantitate semnificativă de suferinţă în spatele ei. În încercarea de a ne proteja de această durere, purtăm o mască, ce are scopul de a face faţă cerinţelor vieţii.
‘Există cinci astfel de măşti: fugar, dependent, masochist, dominator, rigid, fiecare dintre acestea corespunzând celor cinci răni importante: respingere, abandon, umilire, trădare, nedreptate. Cu toţii avem în noi urme ale fiecărei răni, dar una dintre ele va fi mereu predominantă şi activă. Această rană va influenţa toate aspectele vieţii noastre şi va dicta comportamentul nostru de la momentul activării până la momentul vindecării. În jurul acestor răni se dezvoltă mecanisme de apărare prin care relaţiile noastre cu ceilalţi sunt afectate şi dezvoltăm suferinţe care pot duce la probleme de sănătate fizică, emoţională sau mentală’, afirmă medicul.
Psihiatrul ieşean a explicat că ”rana de respingere”, asociată măştii fugarului, apare în contextul relaţiei cu părintele de acelaşi sex.
‘Astfel, o fată va căuta să fie acceptată de mama sa, în timp ce un băiat va căuta să fie acceptat de tatăl său. Părintele de acelaşi sex ne învaţă să iubim, să ne iubim pe noi înşine şi să oferim iubire, în timp ce părintele de sex opus ne învaţă să ne lăsăm iubiţi şi să primim iubirea. Prin urmare, acesta este modul în care putem explica dificultăţile pe care le întâmpinăm ca adulţi în a ne accepta şi iubi pe noi înşine. Această rană este adesea prezentă la copiii care nu au fost doriţi sau la cei care nu au sexul dorit de părinţi. O persoană care suferă de rana de respingere hrăneşte această rană de fiecare dată când îşi denigrează propria valoare, când crede că nu este suficient de bună. Simte mereu că nu are valoare în ochii celorlalţi. Rana de respingere se află adesea la originea problemelor fizice sau psihice. Această rană poate fi vindecată prin acceptarea şi iubirea de sine, precum şi prin acceptarea şi iubirea necondiţionată a celor din jur. De asemenea, se poate vindeca atunci când persoana respectivă se afirmă cu tot mai mult curaj, îndrăzneşte să refuze şi să accepte refuzul ca pe o alegere personală a celuilalt şi nu ca pe un defect personal’, arată dr. Nechita.
Psihiatrul precizează totodată că ”rana de abandon”, asociată măştii dependentului, se dezvoltă în contextul relaţiei cu părintele de sex opus, când copilul simte că este abandonat.
‘Cei care au această rană au o carenţă afectivă. Pe parcursul vieţii adulte, aceştia tind să facă multe favoruri altor persoane, sperând să primească în schimb afecţiune sau recunoştinţă. Printre toate emoţiile, tristeţea este cea mai puternic resimţită de către persoanele cu rana de abandon. Cea mai mare frică este singurătatea, motiv pentru care aceştia se agaţă de diverse relaţii, obiecte, alcool sau droguri pentru a evita sentimentul de tristeţe. Această rană se reactivează de fiecare dată când renunţă la un proiect important sau abandonează un ţel. Persoanele cu această rană tind să se auto-victimizeze uşor şi să devină foarte solicitante pentru a se asigura că ceilalţi nu le părăsesc, devenind controlatori şi adoptând comportamente care pot să îi îndepărteze pe ceilalţi. Această abordare îi încurajează să adopte convingeri negative despre sexul opus, cum ar fi, de exemplu, ‘femeile sunt…’, ‘bărbaţii sunt…’. Vindecarea acestei răni survine atunci când singurătatea nu mai reprezintă o frică şi când începe să investească în relaţia cu ea însăşi. Totodată, vindecarea are loc când persoana duce lucrurile la bun sfârşit, cu sau fără sprijinul altora. Persoanele care au această rană au, de obicei, şi rana de respingere’, explică dr. Petronela Nechita.
În ceea ce priveşte ”rana de umilire”, susţine medicul psihiatru, este asociată măştii masochistului şi apare cel mai des în relaţia cu mama, dar poate să se manifeste şi în relaţia cu ambii părinţi, în special cu părintele care s-a ocupat de dezvoltarea fizică a individului.
‘Masochismul este comportamentul unei persoane care găseşte plăcere şi chiar satisfacţie în suferinţă. Persoanele cu această mască vor căuta, adesea inconştient, durerea şi umilirea. Ele hrănesc rana de umilire de fiecare dată când se denigrează, se compară cu ceilalţi, se pun în situaţii de inferioritate, se autoacuză că nu sunt buni sau că nu au voinţă şi aleg să se umilească purtând haine care le dezavantajează. Persoanele cu această rană tind să-şi neglijeze nevoile personale şi să facă orice pentru a fi de folos altora, devalorizându-se în mod constant. Cea mai mare frică a individului cu această rană este libertatea, deoarece pentru el a fi liber înseamnă să nu răspundă în faţa nimănui, să nu fie controlat de nimeni şi să facă ceea ce doreşte, când doreşte. Se implică în situaţii dificile preluând responsabilităţile altora, ceea ce îi limitează libertatea şi timpul pentru propria persoană. Umilirea se manifestă mai intens în prezenţa altora, transformând rana într-o experienţă de ruşine, care are martori. Adesea, se autoexpune la situaţii-limită, punându-şi chiar în pericol sănătatea sau viaţa, pentru a primi recunoaştere şi apreciere pentru comportamentul riscant. Este important de ştiut că ceilalţi nu pot niciodată să ne facă să ne simţim vinovaţi, deoarece sentimentul de culpabilitate provine doar din interiorul nostru. Vindecarea acestei răni survine atunci când persoana scapă de teama de a fi ridicol, când îşi asumă cu curaj cerinţele şi nevoile proprii, chiar dacă riscă să fie respinsă. Totodată, rana se vindecă atunci când persoana renunţă la a se expune la situaţii-limită sau periculoase’, precizează medicul.
O altă rană emoţională, explică psihiatrul ieşean, este ”rana de trădare”, asociată măştii dominatorului. Această rană emoţională apare în relaţie cu părintele de sex opus, în momentul în care părintele respectiv nu îşi onorează o promisiune sau trădează încrederea copilului.
‘Ca adulţi, aceştia încearcă să domine pentru a ascunde ceea ce simt, creându-şi astfel un mecanism de apărare. Aceste persoane au tendinţa să aibă cele mai mari aşteptări, deoarece le place să anticipeze totul şi să controleze situaţiile. Se pedepsesc prin modul lor de a face totul singuri, deoarece nu au încredere în ceilalţi şi nu le încredinţează responsabilităţi. În timpul acestui proces, devin atât de absorbiţi de verificarea muncii celorlalţi încât îşi pierd timpul liber. Persoana cu rana de trădare are multiple aşteptări cu privire la viitor, ceea ce o împiedică să trăiască în prezent. În special în relaţiile de dragoste sau sexuale, cei cu această rană trăiesc intens experienţa trădării şi tind să fie în permanenţă speriaţi de posibilitatea de a fi trădaţi, având dificultăţi în a avea încredere în cei din jur. Gelozia este o emoţie pe care o resimt mai ales persoanele cu masca dependentului sau dominatorului – adică rana de trădare şi abandon. Această rană se vindecă atunci când persoana reuşeşte să delege sarcinile şi să accepte rezultatele celorlalţi ca fiind la fel de valoroase ca şi ale sale. Vindecarea are loc când nu mai trăieşte emoţii negative intense atunci când cineva sau ceva îi schimbă planurile, când nu mai caută să fie mereu în centrul atenţiei şi îşi permite să fie vulnerabil şi să sufere conştient, fără a-şi reprima emoţiile. Relaxarea devine mai uşoară şi mai rapidă, iar dorinţa de a controla situaţiile scade în intensitate. Cei cu rana de trădare, de obicei, manifestă şi rana de abandon, ceea ce îi face să devină dependenţi’, menţionează dr. Petronela Nechita.
Despre ”rana de nedreptate”, care este asociată măştii rigidului, medicul psihiatru afirmă că se dezvoltă mai ales în relaţia cu părintele de acelaşi sex, care poate fi mai rece şi care poate suferi, la rândul său, de aceeaşi rană.
‘Aceasta se reflectă în metodele de educaţie în care copilului i se cere să se comporte ‘cum trebuie’. Această rană este comună la adulţii care sunt perfecţionişti şi care se autoblamează uşor. Persoanele cu această rană nu se simt apreciate la adevărata lor valoare, nu se simt respectate sau cred că nu primesc ceea ce merită. Prin urmare, iau decizia de a se controla şi de a deveni perfecţi pentru a evita respingerea. Reacţia lor în faţa nedreptăţii constă în blocarea sentimentelor, ceea ce duce la rigiditate. Ei devin perfecţionişti, mereu în căutarea corectitudinii. Sunt predispuşi să simtă invidie, iar conceptele de bine şi rău, corect şi incorect au o importanţă deosebită pentru aceşti indivizi. Religia poate avea un impact mai mare asupra persoanelor cu masca rigidului decât asupra celor cu alte măşti. Furia este cea mai frecventă emoţie trăită de cei cu această rană. Persoanele cu masca rigidului sunt mai predispuse să sufere de epuizare fizică şi burnout. În procesul de vindecare, primul pas este să devenim conştienţi de mască şi să ne permitem să simţim suferinţa asociată cu această rană. Vom şti că ne-am vindecat de rana de nedreptate atunci când ne permitem să fim mai puţin perfecţionişti şi când acceptăm că putem face greşeli fără a ne simţi furioşi sau critici faţă de noi înşine’, explică Petronela Nechita.
În opinia sa, aceste răni emoţionale nu numai că provoacă suferinţă, dar pot şi să conducă la comportamente distructive.
‘Modul în care comunicăm cu copiii noştri are un impact semnificativ asupra modului în care ei învaţă să-şi gestioneze emoţiile şi impulsurile. Pentru a înţelege mai uşor acest concept, putem face o analogie între rănile emoţionale şi rănile fizice pe care le purtăm de-a lungul timpului, fără să le tratăm sau să le vindecăm. În plus, este important să subliniem legătura strânsă dintre aceste răni emoţionale şi experienţele noastre din copilărie, în special cele legate de relaţiile cu părinţii sau cei care ne-au îngrijit. Aceasta ne arată cât de semnificative sunt aceste experienţe timpurii în dezvoltarea percepţiei noastre despre sine şi în formarea reacţiilor noastre emoţionale’, spune medicul psihiatru.
Potrivit sursei citate, conştientizarea şi înţelegerea acestor răni emoţionale reprezintă resurse valoroase pentru cei care doresc să exploreze mai profund luptele lor emoţionale şi să descopere căi de vindecare.
‘Încurajăm autocunoaşterea, acceptarea de sine şi compasiunea faţă de propria persoană ca paşi esenţiali în călătoria către starea de bine fizic şi emoţional. Vindecarea acestor răni emoţionale este esenţială pentru îmbunătăţirea sănătăţii noastre, consolidarea relaţiilor cu cei din jur şi redescoperirea bucuriei de a trăi’, conchide dr. Petronela Nechita.
