24 februarie 2022 este ziua în care destinul poporului ucrainean s-a schimbat brusc: teritoriul ţării a fost invadat de armata rusă, pacea din Ucraina a fost înlocuită cu un război sângeros, iar vieţile oamenilor au luat un alt curs.
La un an distanţă, peste 7 milioane de cetăţeni ucraineni, fugiţi din calea armatei invadatoare, îşi duc viaţa în alte ţări, mulţi dintre ei fiind nevoiţi să pornească de la zero.
De un an, România a devenit a doua casă pentru peste o sută de mii de refugiaţi ucraineni.
Pe Alex Danilov l-am cunoscut în Bucureşti. Are 16 ani şi este din Cernăuţi. De aproape un an, locuieşte în România, cu părinţii şi sora lui de doar trei ani, după ce, pe 29 februarie 2022, au părăsit Ucraina de teama de a nu fi ucişi.
Pentru Alex, vestea războiului a fost un şoc. Despre război nu auzise decât la lecţiile de istorie sau la televizor.
‘A intrat mama în cameră şi a zis că a început. Eu nu am înţeles ce a început. Am intrat în social media, pe Instagram, şi am văzut că a început războiul. Mi-am dorit demult să fac studii în România, dar nu cu un asemenea preţ. Ziua de 24 februarie este ziua în care mi s-a schimbat viaţa. În ziua aceea, am o surioară de trei ani şi veselă a alergat la mine, am ridicat-o la geam, pentru că ea aştepta foarte tare zăpada, şi am ridicat-o să vadă. Noi locuiam în centrul oraşului şi era întotdeauna aglomerat. Când am deschis geamul, maşini nu erau. Era o uimire. Am înţeles că toţi pleacă, pleacă să îşi salveze viaţa’, povesteşte Alex.
Mama lui, Ala Ţurcan, de etnie română, se pregătea să intre în avocatură, după ce, o lungă perioadă, a lucrat la un birou de traduceri româno-ucrainene în Cernăuţi. Nu a apucat să profeseze din cauza războiului.
‘Eram în stare de şoc. Mi se părea că e o poveste, mi se părea că dorm, că îndată o să mă trezesc. Cum adică e război? Îmi închipuiam că în secolul XXI poate fi război economic, politic, dar nu război cu arme şi cu bombe. Nu îmi închipuiam că aşa ceva e real. S-a început o panică şi în Cernăuţi, dar nu ştiam care o să fie teritoriul pe care o să fie războiul. A început războiul în Ucraina, practic. Nu ştiam dacă e război la Donbas sau dacă o să împuşte, o să bombardeze şi în Cernăuţi. Nu ştiam ce înseamnă război. Auzisem de Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, dar au fost doar istorii auzite, nu văzute în viaţa noastră’, spune Ala Ţurcan.
A treia zi de la începutul războiului, întreaga familie s-a retras la casa bunicilor, într-o localitate rurală, în apropiere de Cernăuţi, iar pe 29 februarie au decis, la primele ore ale zilei, să părăsească ţara şi să vină în România. S-au urcat în maşină, cu un bagaj mic în care au pus lapte praf şi iaurt pentru cea mică şi au plecat spre vamă.
‘În ziua în care am plecat din Ucraina îmi amintesc că mama mi-a zis să iau doar esenţialul, sincer nu credeam că războiul va continua foarte mult. Maxim o săptămână şi ne întoarcem acasă. Dar în momentul acela ştiam că în România o să mă simt singur, că poate dura o perioadă în care nu o să am prieteni şi mi-am luat toate cărţile. Cărţile erau nişte prieteni de-ai mei foarte sufletişti. O dimineaţă ne-a schimbat viaţa. Toată viaţa. Seara nu ştiam şi dimineaţa s-a schimbat, toate planurile s-au schimbat’, îşi aminteşte Alex.
Mama lui afirmă că o altă problemă cu care s-au confruntat au fost cozile uriaşe care se formaseră încă din data de 24 februarie la punctele de ieşire din ţară. În total, în vamă, au aşteptat 28 de ore pentru a păşi pe teritoriul românesc, unde au căutat să se simtă în siguranţă.
În România, la început, şi Alex şi mama lui au făcut voluntariat, asigurând traducerea româno-ucraineană pentru alte familii refugiate, care au cerut sprijin.
Alex a început un nou an şcolar la un liceu din Capitală, iar sora lui a fost înscrisă la o grădiniţă unde majoritari sunt copii de peste graniţă.
‘Când mă trezesc dimineaţa îmi sun părinţii ca să văd cum sunt, dar îmi spun că nu este lumină. În 24 de ore dau lumină una – două ore. Nu e căldură, nu vine apa în casă. Niciodată nu m-am gândit că o să plec de acasă, că ce am dobândit, pentru ce am muncit rămâne totul în urmă şi trebuie deschisă o pagină nouă a unei cărţi şi că trebuie început totul de la zero’, mărturiseşte Ala.
Tot în Bucureşti am cunoscut-o pe Natalia Morozova, în vârstă de 39 de ani, profesoară de limba engleză.
A plecat din Viniţa, un oraş din centrul Ucrainei, şi a venit în România pe 8 martie 2022, alături de mama ei, pensionară, şi de fiica sa de zece ani. Acasă şi-a lăsat soţul.
‘Când am plecat, nu ştiam nimic. Ştiam doar că vom călători spre Bucureşti. Asta era tot. Începutul a fost cam stresant, mai apoi s-au îmbunătăţit condiţiile, viaţa. Evident că ne este dor de acasă. Acolo este tatăl Sashei. Locuim separat, dar tot suntem o familie, aşa că ei îi este dor de tatăl său, iar mie de soţul meu. Cred că, în prima zi, la 20 de kilometri de oraşul nostru este un orăşel mai mic, care are unitate militară şi a fost bombardat. Apoi, după ziua în care am plecat, avem un aeroport în Viniţa, care nu este foarte folosit acum, deşi a fost înainte şi care urma să fie renovat. L-au bombardat, de asemenea. Cel mai rău a fost pe 14 iulie, când un centru de birouri, cu magazine, nu pot spune că e chiar un mall, cu centru medical, unde au zburat trei rachete şi mai mulţi oameni au murit’, spune Natalia Morozova.
Natalia îşi continuă meseria, predând elevilor săi, online, fără un orar fix, din cauza problemelor cu electricitatea, iar fiica ei, de asemenea, face şcoală la distanţă, atunci când cei aflaţi încă în Ucraina pot participa la ore.
În vara anului trecut s-au întors pentru o perioadă scurtă în Ucraina, dar au revenit în România pentru că teritoriul nu este sigur. În plus, problema electricităţii le face traiul imposibil acasă.
‘Am decis să mă întorc aici (în România) şi a fost posibil pentru că şcoala mea e doar online şi asta se întâmplă pentru că şcoala este lângă o unitate militară. Autorităţile nu ne lasă să studiem în sălile de clasă pentru că elevii ar putea fi răniţi’, afirmă Natalia.
Îi este dor de tot ce înseamnă acasă, dar are nevoie să fie puternică mai ales pentru fiica ei: ‘Cred că, la vârsta ei, nu e încă atât de stresant. Cred că e foarte stresant pentru adolescenţi. Poate şi pentru copiii mici este dificil şi în mod special pentru mamele lor este foarte greu. Am şi văzut asta, pentru că în timpul verii am ajutat la centrul de la Romexpo, am fost voluntar şi am ajutat cu traducerea’.
Pentru fiecare dintre ei, războiul a adus multă frică, lacrimi, dorul de cei lăsaţi acasă, incertitudini, dar şi speranţa că într-o zi se vor putea întoarce în localităţile din care provin.
‘Îmi amintesc că anul acesta pentru mine nu a mai fost un an, a fost luna februarie şi a continuat, februarie, februarie, război, nu a mai fost un an aşa obişnuit. Cea mai dureroasă veste a fost atunci când am aflat că vecinul unchiului nostru din Harkov a fost omorât şi am înţeles că putea să fie unchiul nostru. E o situaţie foarte grea, în special pentru tineri. Şi pentru toată lumea, pentru că te simţi cu mâinile legate. Simţi că nu mai poţi face nimic. Nu tu iei decizii şi cel mai straşnic este că nu ştii când se va termina totul. Războiul m-a schimbat, am simţit că am mai multe de făcut, am mai multă responsabilitate. Până acum eram un copil şi acum m-am maturizat’, afirmă Alex.
Şi Alex, şi Ala, mama lui, dar şi Natalia au început viaţa în România neştiind pentru cât timp. Şi-au găsit aici a doua casă şi spun că românii le-au oferit tot ceea ce au avut nevoie.
Ca ei, în România, au rămas peste o sută de mii de ucraineni, din cei peste 3 milioane şi jumătate care au trecut graniţele româneşti.
”Oamenii care au decis să plece mai departe, în America, în Canada, au realizat într-un fel că au plecat pentru totdeauna. Pentru unii poate chiar a fost o oportunitate să îşi schimbe viaţa aşa. Pentru mine e foarte greu să mi-o schimb şi îmi doresc să se termine războiul şi sigur că îmi doresc să câştige Ucraina, şi se va întâmpla, dar nu ştie nimeni când’, mărturiseşte Natalia Morozova.
‘Îmi doresc să fie pace peste tot, să fie armonie şi să se înţeleagă toate popoarele între ele’, spune Alex, în timp ce mama lui speră că vor reveni în Ucraina cât mai repede şi îşi doreşte ca nici familia ei şi nici alţii să nu cunoască deloc cuvântul ‘război’. AGREPRES/(A – autor: Marilena Gheorghiţă, editor: Andreea Rotaru)
